EVZ

Sinuciderea unui politician în Ambasada Iubirii. Editorial de Simona IONESCU

Autor: | | 0 Comentarii | 6412 Vizualizari

„Sunt un bătrân şaizecist înrăit şi am o maşină de scris a cărei literă K s-a defectat în aceeaşi zi cu moartea lui Kennedy, în timp ce băteam la ea numele lui Franz Kafka. Piesele mele au multe teme, obsesii care se caută, se găsesc, se regăsesc. Dar nu-i vina mea. Eu nu fac decât să declanşez un conflict care mi se pare interesant, restul e treaba personajelor mele. Ca dovadă că şi în interiorul unui text teatral există o democraţie. Că nu totul se face la comandă. Amintiţi-vă de Ghilotina. Acolo e vorba de o revoluţie care începe tragic şi se sfârşeşte grotesc. Ei bine, am vrut, am ţinut cu tot dinadinsul să scriu în sfârşit o piesă tragică. Evenimentele acelui Decembrie ‘89 îmi justificau această dorinţă, dar, pe măsură ce înaintam, o zi, o pagină, o zi, o pagină, sintagmele postrevoluţiei „Nu ne vindem ţara”, „Noi muncim, nu gândim” - mi-au împins piesa în derizoriu, în groapa grotescului, fără nici o putinţă de a o controla. Ceea ce a rămas tragic în această piesă sunt parantezele. Citiţi-le cu atenţie şi veţi descoperi în ele neputinţa poetului de a rămâne poet, a tragediei de a fi până la capăt o tragedie”.

Alte articole din categoria: